My life has been a tapestry of failed romances and...almost romances.
Which makes me wonder which ones are better.
Dilemă
placido-melancolie
Azi la 08:14 am să mor.
Înecat.
Nu o să mă opun, nu o să încerc să-i rezist.
O să mă cufund în marea de apă,
Până când ultimul sunet şi ultima rază se vor stinge.
Iar acolo,
În mormântul de gradul trei
Al neexistenţei,
Voi aştepta cuminte
Să mă trezesc vindecat.
Epilog
Now, like all my loves, she is mine forever. She has brought me here, to this moment of clarity, where time slows down, and I choose to look back, to see myself.
And in that act of seeing, I am reborn.
Viceversa
A fost ziua mea. Şi contrar "normalităţii" am fost trist de ziua mea. Chestie pe care a simţit-o şi corpul meu care s-a gândit că ar merge bine ca garnitură la tristeţea mea, o răceală zdravănă.
Poate e normal să nu fii în apele tale atunci când schimbi prefixul, nu ştiu, nu-mi aduc aminte ce stare de spirit aveam acum 10 ani de ziua mea. Dar un lucru e cert: normalitatea când vine vorba de zile de naştere este complet stupidă.
Ea spune aşa: ziua ta este prilej de veselie, chef, fericire, beatitudine şi tot spectrul de lucruri frumoase. Că de ziua ta trebuie să-ţi scoţi prietenii în oraş şi să le faci cinste sau să dai chef pe banii tăi, să-ţi inviţi familia şi neamurile la masă şi în general să-i faci pe toţi cei apropiaţi ţie să se simtă bine.
- Bun bun, şi cu mine cum rămâne?
- Păi tu primeşti cadouri.
- Să înţeleg că e un fel de quid pro quo: eu fac cinste, voi săriţi cu cadouri?
Deci de ce trebuie să fiu bucuros de ziua mea?
Pentru că am mai îmbătrânit cu un an? Pentru că îmi dau seama că trece timpul şi eu încă nu ştiu ce vreau să fac cu viaţa mea? Pentru că o să-mi dau seama din nou că oamenilor nu le pasă?
La fel şi cu revelionul, n-am înţeles niciodată de ce chefuieşte lumea 7 zile şi 7 nopţi de revelion. A mai trecut un an prietene!!! Eu aş încerca să dorm continuu 7 zile înainte şi 7 zile după.
Poate într-un univers fără timp, m-aş bucura că e ziua mea.
Ieri am aflat vestea că bunica mea este pe moarte. Iar în momentul ăla, involuntar, am zâmbit. Şi toţi cei prezenţi au rămas tablou.
Când îţi pierzi discernământul, conştiinţa şi mai ales demnitatea...ce rost mai are să trăieşti? Când până şi omul cel mai drag ţi-e acum un străin, iar totul în jurul tău este durere...
Ce capcană teribilă trebuie să fie acum cele câteva kilograme de carne ce-i adăpostesc fiinţa.
Dacă religia în care crede există, atunci o aşteaptă un loc mult mai bun...
Dubios
Tocmai mi-am dat seama de o chestie tare dubioasă: de când viaţa mea este mai liniştită, iar componenta emoţională a sistemului meu este pusă pe "disable", nu mai simt nevoia să scriu. Iar asta dintr-un motiv care-mi scapă.
Nu mă plâng, îmi place versiunea 2.0 a mea, dar vreau să şi scriu.
Deci, trecem la versiunea 2.1...beta.
Iubitelor de altă dată
Mă gândesc din când în când la tine și-mi amintesc totul: mirosul de Thé Vert de pe gâtul tău, gustul de Rambutan, melodia pe care o ascultam când eram departe de tine (Zob și Mara - Cântec de dragoste), compotul de pere, Italia, dealul Lempeș, diminețile cu iz de sandwich-uri calde, și culoarea din inima ta.
Nici pe tine nu te-am uitat, mai am încă o mânușă de cașmir, și chiar dacă a trecut timpul, fularul tot a Angel miroase. Și să știi că în fiecare zi regret că nu am dus "to do" list-ul la capăt împreună. Doamne cât mi-ai lipsit și cât ai știu să mă umpli.
Ceasurile, mirosul de Sabon, expoziția foto...
Tea will always be for two.
Iar tu ești mereu în gândurile mele. Cu ochii, cu părul, cu sânul și cu pielea. Cu gustul de marțipan și mirosul de migdale. Cu desene, cu versuri, cu vise și cu Nichita. Cu Gaudi, cu soarele din Deltă și Dunărea de sub picioare. Cu nopțile fără somn și diminețile fără griji. Cu furia, patima și nebunia. Cu prima, cu ulima și cu cea mai frumoasă fată din vis.
Și da, încă mai am fluturi în stomac când te văd.
Dintr-o altă viață
...ultima duminică din viața mea.
Nimic special,
Treceam pe la tine ca-n fiecare duminică.
Eu eram asudat, iar tu atât de frumoasă.
Era 17.
Când am plecat ploua, ce clișeu obosit.
Dacă aș fi știut mai stăteam...
...și-atunci te întreb
Mai știi?
Cea mai frumoasă zi,
A fost la început când
Nu mă puteai minți...
Never ever ever NEVER! EVER!
Zilele astea îmi decid viitorul, și mă simt de parcă aș fii într-un sediu de-al Loteriei Române completând un bilet la 6 din 49.
Ce să-i faci, dacă nu m-am născut și eu cu o voce de aur, un picior de fotbalist, plămâni de maratonist, mână de pictor, degete de piansit, ș.a.m.d., acum stau și oscilez, și eu, ca tot omu' întreee...dastea...științe economice, limbi, știițe politice, publicitate...
Ba mai mult. Mai nou m-a lovit gândul că umanul e de porc. Cu umanul o să mori de foame, cu umanul (și cele adiacente lui) n-o să ai bani, n-o să fii luat în seamă într-un peisaj apocaliptic, post-apocaliptic, sau orice alt scenariu ce implică calamități naturale, războaie, etc.
Deci mă gândesc acum și la meserii mai...practice/sigure/reale. Așadar adăugăm nehotărârii mele: medicină, inginerie, academia de poliție.
Însă, am căutat în străfundurile sufletului și ale rațiunii mele, și am ajuns la concluzia că sunt umanist și asta nu se va schimba niciodată. Dar niciodată!
Și am acceptat faptul că, în ciuda dorinței mele de a fii capabil să mă descurc în orice situație, fie ea și una extremă, acest "homo universalis", supremul om interdisciplinat, a murit de mult.
Am ostracizat dintotdeauna intenționat toată aria disciplinelor realiste, cu aroganța omului ce știe că-și are asigurată perenitatea prin faptul că excelează în umanism, si, gândind retrospectiv, nu-mi regret decizia.
E drept că recent am început să-mi pun la îndoială atât performanțele ca umanist, cât și ceea ce îmi poate oferii acesta, dar îmi dau seama acum că motivele șovăirilor mele au fost complet nefondate și nejustificate.
Iar faptul că nu am făcut vreodată din note un deziderat școlar, mi-a conferit întotdeauna imboldul spre a mă distinge de marea masă, de a privi cu detașare eforturile, cel mai adesea derizorii, ale celorlalți de a se familiariza cu un domeniu pe care nu au cum să-l înțeleagă.
La nivel strict conceptual, filozofic, metafizic, gnoseologic, ontologic sau orice alt nivel similar, matematica este, în opinia mea zero. Nu înseamnă nimic, nu există.
Toate tentativele de a relaționa esența spirituală a existenței umane de matematică, în oricare din formele-i, nu este nimic mai mult decât o palidă încercare de autosugestie, de defulare, de eliminare a unor frustrări.
Matematica eșuează tocmai pentru că își trădează limita. Pentru că nu se poate apropia de esența culturii, de dimensiunea macro intelectuală, îmi permit să o numesc, a omului. Ea se poate ocupa de aria raționalului, a cognoscibilului proxim și facil, poate ușura existența umană, o poate schimba. Dar nu o va putea revoluționa însă niciodată de maniera “logosului”, a cuvântului.
Umaniști, fiți fericiți, suntem din acest punct de vedere, infailibili, nemuritori, suntem exponenții victoriei pe care lucifericul o repoarta în fiecare secundă asupra teluricului.
Totuși, încheind această analiză, am ajuns la o altă dilemă, și în același timp, o altă concluzie.
Dacă faptul că voi urma o facultate umanistă, cel mai probabil în domeniul științelor politice, este clar. UNDE o voi urma nu este.
Dar concluzia vine imediat: Eu în Brașov nu mai vreau să stau, iar în București nu m-aș duce nici să mă plătești/torturezi, nici să fie ultimul oraș de pe lume! NEVER EVER!
Aici vine o altă concluzie la care am ajuns în seara asta meditând: DA! Într-adevăr cu umanul mori de foame (sau cel puțin îți complici existența). DA, la uman ai șanse mari să nu fii luat în seamă în societate, și clar nu vei avea mulți bani. (Părere generală și pur subiectivă-poți bine merci să mori de foame terminând o facultate la real) Da! În România! DOAR în România. România este într-adevăr țara unde primează întrebarea "Ce știi să faci?". Dar cum mie oricum mi-e scârbă de țara asta, de oamenii ăștia, de stilul ăsta de viață, am să spun, pentru a doua oară, si de data asta pentru totdeauna, "PA ROMÂNIA! PA PA PA!".
Rămâne de văzut unde exact am să merg. UK foarte probabil! Orașul/Universitatea sunt încă în curs de procesare.
De asemenea țin să-i mulțumesc prietenului meu Mihai, care știe mereu să găsească cuvintele potrivite pentru a mă ajuta și a-mi lumina calea.
Despre autentic
Referitor la chestia cu autenticul.
Am avut mai de mult o discuție pe tema asta cu cineva drag, și am ajuns atunci la o concluzie, pe care n-aș vrea să o uit.
De fapt nu este neapărat o concluzie, ci mai mult o întrebare: Nu cumva colecția de lucruri, trăiri, sentimente, idei inautentice din fiecare dintre noi, este unică, și deci autentică?
Așadar autenticul este felul în care fiecare dintre noi combină și interpretează inautenticul.
Știu că ceea ce spun acum se contrazice cu ceea ce-am spus inițial, de aceea trebuie să accentuez faptul că nu este o concluzie ci o întrebare, pe care mi-o pun și la care rămâne să mă mai gândesc.
Frustrare
Sunt tentat să spun că mă aflu în cea mai tristă situație posibilă: Mă pricep la foarte multe lucruri, învăț repede, fizicul și mentalul îmi permit să fac orice, și cu toate astea nu excelez și nu am excelat niciodată în nimic.
Dar îmi dau seama că se poate și mai rău...așa că am să mă rezum la a spune că e trist; și-atât!
Bă da trist rău! Și mă frustrează pe zi ce trece mai mult. Dar ce-i cel mai interesant, e că nu pare să-mi pese foarte mult...din moment ce încă nu m-am apucat nici măcar să caut sau să mă gândesc la ceva în care aș putea să-mi propun să excelez.
Sunt conștient totuși de faptul că numai 1% din oamenii de pe planeta asta au excelat vreodată în ceva...așa și? Mă tăvălesc și eu pe jos în fața magazinului cu dulciuri și zic "Și eu vreaaaaaaau!!!"
Așa că aștept sugestii...sau eventual un segno di Dio.
Acalmie
Vreau să scriu de mult timp, dar nu reușesc.
Este o perioadă proastă. Nu mai am repere. Am scăpat viața din frâu.
Și totuși e liniște.
O liniște care mă sperie. Vreau să scot sunete! Vreau jgomot...sau măcar o muzică în surdină.
Nu, așa nu se mai poate! (îmi zic asta în fiecare seară)
În mintea mea lucrurile sunt clare totuși. Știu foarte bine ce trebuie să fac, de unde să încep, cum să continui, și deși nu știu cum o să termin, știu direcția în care ar trebui să mă îndrept.
Dar când vine vorba de practică, nu pot. Sunt ca o mașină stricată căreia deși i se dau comenzi bune, execută totul prost.
Credeam că am trecut peste perioada asta când aveam 14 ani. Nu atunci e perioada critică? Pe bune, mă simt ca la pubertate. Vai de capul meu! Nu știu cine sunt, ce-i cu mine, de ce mă trezesc dimineața, ce vreau, ce îmi place, pentru ce trăiesc. Nu văd rostul în nimic din ceea ce fac.
Nu văd rostul vieții în general.
Știu!...mă simt ca în fracțiunea aia de secundă în care, pe întuneric, crezând că mai e o treaptă, calci în gol.
Aș vrea să fiu mai hotărât, dar simt că nu pot mai mult. Deci spun: "Hai că poate de mâine o să fie mai bine."
Subscribe to:
Posts (Atom)