Viceversa

A fost ziua mea. Şi contrar "normalităţii" am fost trist de ziua mea. Chestie pe care a simţit-o şi corpul meu care s-a gândit că ar merge bine ca garnitură la tristeţea mea, o răceală zdravănă.
Poate e normal să nu fii în apele tale atunci când schimbi prefixul, nu ştiu, nu-mi aduc aminte ce stare de spirit aveam acum 10 ani de ziua mea. Dar un lucru e cert: normalitatea când vine vorba de zile de naştere este complet stupidă.
Ea spune aşa: ziua ta este prilej de veselie, chef, fericire, beatitudine şi tot spectrul de lucruri frumoase. Că de ziua ta trebuie să-ţi scoţi prietenii în oraş şi să le faci cinste sau să dai chef pe banii tăi, să-ţi inviţi familia şi neamurile la masă şi în general să-i faci pe toţi cei apropiaţi ţie să se simtă bine.

- Bun bun, şi cu mine cum rămâne?
- Păi tu primeşti cadouri.
- Să înţeleg că e un fel de quid pro quo: eu fac cinste, voi săriţi cu cadouri?

Deci de ce trebuie să fiu bucuros de ziua mea?
Pentru că am mai îmbătrânit cu un an? Pentru că îmi dau seama că trece timpul şi eu încă nu ştiu ce vreau să fac cu viaţa mea? Pentru că o să-mi dau seama din nou că oamenilor nu le pasă?
La fel şi cu revelionul, n-am înţeles niciodată de ce chefuieşte lumea 7 zile şi 7 nopţi de revelion. A mai trecut un an prietene!!! Eu aş încerca să dorm continuu 7 zile înainte şi 7 zile după.

Poate într-un univers fără timp, m-aş bucura că e ziua mea.

Ieri am aflat vestea că bunica mea este pe moarte. Iar în momentul ăla, involuntar, am zâmbit. Şi toţi cei prezenţi au rămas tablou.
Când îţi pierzi discernământul, conştiinţa şi mai ales demnitatea...ce rost mai are să trăieşti? Când până şi omul cel mai drag ţi-e acum un străin, iar totul în jurul tău este durere...
Ce capcană teribilă trebuie să fie acum cele câteva kilograme de carne ce-i adăpostesc fiinţa.

Dacă religia în care crede există, atunci o aşteaptă un loc mult mai bun...