Mulțumesc

Mi-a plăcut foarte mult seara asta.
Am fost într-o ceainărie foarte drăguță, deschisă de curând, unde m-am simțit foarte bine. Atmosfera a fost plăcută (dim light, pink martini, canapele comode, decorațiuni drăguțe), serviciul impecabil (sper să nu fie așa doar în prima lună), ceaiul preparat exact așa cum îmi place mie, oameni politicoși care nu vorbeau în gura mare; la care se adugă și faptul că nu se fumează înauntru...chiar am zis "uite bă că se poate".
De când s-a închis Tee Haus-ul speram la un loc ca ăsta în Brașov. (deși nu este nici pe departe la fel de frumos)

La sfârșitul serii, mergând eu spre mașină, observ că din aripa stânga față se reflecta lumina într-un mod ciudat. Primul lucru la care m-am gândit a fost: "am lovit-o eu cumva fără să-mi dau seama?"..."Nu.".
După care, al doilea instict a fost (deși nu-mi dau seama de ce) să mă uit în parbriz după un bilețel cu un număr de telefon sau ceva, măcar un "scuze".
Bineînțeles că bilețelul magic nu era sub ștergător, iar eu mi-am adus aminte că în stânga mașinii mele când am parcat era un Merțan gri metalizat cu numere de Buzău;
În momentul ălă m-am trezit din visare și mi-am zis "Stai frate că sunt în România!".

Am zâmbit ușor de naivitatea mea și m-am dus frumos acasă!


P.S. Oricine ai fi, îți mulțumesc!

O glumă

Abea aseară am văzut filmul "One Flew Over the Cuckoo's Nest". Spun "abea" pentru că trebuia să-l fi văzut cu muuuult timp înainte.
Filmul este genial! De la distribuție, la poveste, abordare, tehnică, morală, etc. (dar asta este evident, s-a prins și lumea, i-au dat multe multe premii, deci n-am descoperit eu America).
Totuși, nu despre film vreau să vorbesc, el doar m-a ajutat să ajung la concluziile din articolul ăsta, și am considerat că trebuie menționat.
Azi, îmi spune cineva că de-acum înainte își dorește să simtă autentic, să creeze lucruri autentice, să fie autentic...ce să mai: să trăiască autentic!

Buuuuun.

Oameni buni, să ne fie clar: NIMIC din ceea ce am făcut, facem sau vom face noi vreodată pe Pământul ăsta NU este autentic! Nu sunt nihilist, dar din punctul meu de vedere așa stau lucrurile (evit să spun "ăsta este adevărul" pentru că și cu referire la adevăr am să scriu la un moment dat).
TOT ceea ce facem, inclusiv ceea ce "simțim" este influențat într-o măsură mai mare sau mai mică de niște factori externi, și deci nu este autentic.
Nici măcar dorința de autentic nu este autentică.
Din punctul meu de vedere, SINGURUL lucru/sentiment autentic pe care o să-l experimentăm noi vreodată în viața asta este moartea. Nimic altceva!

De fapt, nimic din viața asta nu merită luat în serios, pentru că doar puțin dacă ne uităm în jurul nostru o să ne dăm seama că viața este o glumă proastă, o caterincă, și deci trebuie tratată ca atare!
Misterul nu este viața, ci moartea. MOARTEA!


Aș vrea să mai scriu...mai este mult de spus...
O să revin. Promit!

Reverie

Georgescule, când ea a plecat, pe moaca ta au apărut urme de noroi.
Foarte greu de șters.
Atât de greu de șters încât durerea și amărăciunea ta au devenit internaționale.

180

Viața mea s-a schimbat la 180 de grade în ultima lună!
Și mă întreb oare cum e posibil? Până acuma nu eram tot eu? Nu eram același om?
Dar cel mai interesant este că schimbarea asta atât de radicală mă face să-mi doresc să mă schimb și mai mult. Și uite așa ajung la adevărata întrebare: Dorința asta extremă de schimbare nu înseamnă cumva că sunt foarte nemulțumit de propria persoană? Atât de nemulțumit încât să-mi doresc să mă schimb la 360 de grade?

Cum e posibil ca un om să trăiască liniștit fiind atât de nemulțumit de el însuși? Nu este conștient de propria-i nemulțumire? Sau poate nu mai privește nemulțumirea ca pe-o nemulțumire. E mulțumit de nemulțumirea lui. Nu reușesc să înțeleg...

Îmi dau seama că în toată perioada asta în care nu mi-am dat seama că sunt foarte nemulțumit de mine, am petrecut mult timp fiind nemulțumit de alții.
Deci...am pierdut prea mult timp fiind nemulțumit de alte lucruri, astfel încât am uitat sau nu am mai avut timp să văd și nemulțumirile din interiorul meu.
Sau poate mi-am dat seama cât de nemulțumit sunt de mine și tocmai deaia am încercat să ma refugiez în nemulțumirile altora...

Nu știu dacă vreau sa-mi răspund la întrebările astea acum...dar un lucru e sigur: Văd!

Ciudat

Dezamăgirea este un sentiment foarte ciudat...Mai ales atunci când este provocat de către cineva care în mintea ta nu ar fi putut să te dezamăgească niciodată.

Te face să îți pui la îndoială raționamentul. Raționament bazat pe niște principii, principii formate în urma unor experiențe, lecturi, sentimente. Toate astea dobândite în timp...trăind...ființând!

Practic întreaga existență devine un mare semn de întrebare: De ce? Unde am greșit? Ce am omis?

Începi să-ți diseci faptele și gândurile în căutarea momentului în care s-a strecurat eroarea; în care ai văzut lucrurile altfel decât erau ele de fapt în realitate, dând astfel naștere unor deducții false. Și nu găsești nici un răspuns...
Pentru că în momentul ăla, gărzile ce trebuiau să se ocupe de păstrarea integrității rațiunii erau adormite; adormite de farmecele sufletului ce promitea să-ți ofere luna și stelele.
Și visezi! O visare trăită...O visare de zi cu zi. Și visezi...speri...simți...
Nu am fost nicioată conștient de momentul în care visarea începea să alunece spre coșmar, și poate din cauza asta nu am reușit până acum să evit momentul, sau măcar să mă pregătesc pentru el; dar mi-am dat seama că într-un coșmare fiecare decizie pe care o iei este una greșită.
Și totuși ești treaz.
Iar când te trezești dintr-un coșmar totul în jurul tău este neclar. Obiectele au forme și culori diferite, spațiul și timpul sunt imposibil de determinat iar mintea nu reușește să își focalizeze energia într-o singură direcție.

De fapt, cel mai rău este că atunci când te trezești, tot ce în vis părea atât de real, acum nu mai are nici un sens...

Dor de ducă...

Așa îmi vine să plec! Indiferent unde, numai să plec! De preferat cât mai departe și pentru cât mai mult timp!

E foarte ciudat cum în momentul în care se termină un capitol din viața ta, primul lucru la care te duce mintea este o călătorie. Poate este felul în care se manifestă dorința omului de schimbare...de nou. Avem nevoie de ceva extrem pentru a trece peste o dezamăgire...nu este de ajuns să faci curat în casă, să-ți schimbi background-ul sau să îți ocupi timpul cu tâmpenii pe care ți le-ai reprimat până atunci. Pentru că orice ai face, ești tot acolo! Te învârți în aceeași realitate! Faci aceleași lucruri, vezi aceleași fețe și ai aceleași responsabilități...TREBUIE să pleci!
Da, asta trebuie să fie, deaia ne cheamă drumul...

Motivație

Vine o vreme când prin cap îți trec tot felul de gânduri sau ai cine știe ce porniri sau idei pe care ai vrea (inconștient de cele mai multe ori) să le păstrezi cumva, să le pui pe o casetă și să le retrăiești la un moment dat ca pe-un film.
Să te îmbărbăteze gândurile bune când ești trist.
Să te amuze patima pe care ai pus-o în tot felul de mărunțișuri.
Să faci haz de necaz sau să te feliciți pentru o anumită decizie sau idee.

Ei uite asta vreau eu să fac acuma! Vreau să scriu! Să scriu tot ce-mi trece prin cap, tot ce mă frustrează, tot ce mă face fericit/trist, tot ce mi-aș dori, ce urăsc și ce iubesc din tot sufletul!

Într-adevăr, citeam pe un blog drăguț (http://magdasicuvintele.blogspot.com), "Gândul nerostit, gând pierdut!"...