Domnul Georgescu e unu' din puținii oameni ce au avut curaju' să-și recunoască fericirea. Să o pupe pe frunte și să o țină de mână de față cu soție'sa...măcar în vis.
T'estimo Barça!
Azi Barcelona a demonstrat că munca, ambiția, determinarea și concetrarea, au fost, sunt și vor fi întotdeauna ingredientele succesului. Nu aroganța, trufia și excesul. Și asta nu doar în fotbal. Modelul Barcelona se aplică în toate domeniile vieții.
Un 5-0 fără drept de apel, în zi de sărbătoare pentru catalani. Un 5-0 care dă o palmă aroganței și lipsei de respect a madrilenilor. Un 5-0 care demonstează că succesul nu este întâmplător, ci se obține printr-un efort constant și de lungă durată. În final un 5-0 care a arătat că diferența între învingători și mediocritate, este făcută de atitudine.
Al cinci-lea clasico consecutiv câștigat de Barcelona. Ceea ce spune mult despre filosofia pe termen lung a clubului. Despre încrederea pe care catalanii o oferă jucătorilor tineri și cu adevărat talentați, despre accentul pe care îl pun pe consisteță și despre faptul că promovează valorile adevărate, nu cele de carton.
Mă înlcin. Felicitări.
Pe curând
Moartea e ridicolă. Pur şi simplu.
Nu tu luminiţă la capătul tunelului. Nu tu muzică pe fundal. Nu tu rai. Nu tu epilog. Nu tu nimic. Nu-ţi trece viaţa prin faţa ochilor şi nici nu-ţi sunt iertate păcatele. Nu te aşteaptă Nichita Stănescu la o cafea şi nici Marilyn Monroe în costum de iepuraş.
Să fim înţeleşi, PUR! şi SIMPLU!
Deci nu "Mori şi...", nu "Mori pentru că...", Mori.
...şi atât. Linişte.
Max, dearest of all my friends.
I might have laughed, if I had remembered how.
Snow fell like ash from post-apocalyptic skies...
I don't know about angels, but it's fear that gives men wings.
It was colder than the devil's heart, raining ice pitchforks as if the heavens were ready to fall.
You'd find that Lady Luck was really a hooker, and you were fresh out of cash.
He was trying to buy more sand for his hour glass. I wasn't selling any.
In the land of the blind, the one-eyed man is king.
They were all dead. The final gunshot was an exclamation mark to everything that had led to this point. I released my finger from the trigger. And then it was all over. The storm seemed to lose its frenzy. The ragged clouds gave way to the stars above. A bit closer to Heaven.
The trick in my situation is that there was no trick, no matter what the movies tell you. No rules, no secret mantra, no road map. It wasn't about how smart or how good you were. It was chaos and luck, and anyone who thought different was a fool. All you could do was to hang on madly, as long and hard as you could.
Life knows two miseries; getting what you don't want and not getting what you want.
Everything had started out as black and white. Somewhere down the road, the line went blurry, the colors started to run, got smudged and gray.
There was a blind spot in my head, a bullet-shaped hole where the answers should be. Call it denial. I wanted to dig inside my skull and scrape out the pain.
Closing your eyes forces you to look at the darkness inside.
A fun-house is a linear sequence of scares. Take it or leave it is the only choice given. Makes you think about free will. Had our choices been made for us because of who we are?
The trouble with wanting something is the fear of losing it, or never getting it. The thought makes you weak.
The past is a gaping hole. You try to run from it, but the more you run, the deeper, more terrible it grows behind you, its edges yawning at your heels. Your only chance is to turn around and face it. But it's like looking down into the grave of your love, or kissing the mouth of a gun, a bullet trembling in its dark nest, ready to blow your head off.
Throw the rules out the window, odds are you'll go that way too.
All this time we got the fable of Sleeping Beauty wrong. The prince didn't kiss her to wake her up. No one who slept for a hundred years is likely to wake up. It was the other way round. He kisses her to wake himself up from the nightmare that has brought him there.
Death is inevitable. Our fear of it makes us play safe, blocks out emotion. It's a losing game. Without passion you are already dead.
There are no choices. Nothing but a straight line. The illusion comes afterwards, when you ask "Why me?" and "What if?". When you look back and see the branches, like a pruned bonsai tree, or forked lightning. If you had done something differently, it wouldn't be you, it would be someone else looking back, asking a different set of questions.
The past is a puzzle, like a broken mirror. As you piece it together, you cut yourself, your image keeps shifting. And you change with it. It could destroy you, drive you mad. It could set you free.
The things I want by Max Payne. A smoke. A whiskey. For the sun to shine. I want to sleep, to forget. To change the past. My wife and baby girl back. Unlimited ammo and a license to kills. Right then, more than anything, I wanted her.
There are things in life you cannot choose. How you feel.
Like always, the dead had all the answers I was missing. It wasn't that they weren't eager to talk; quite the contrary, the dead had plenty to say and once they started, they would never shut up. Their words would keep you awake at night.
When you're waking up, the world is a blur. What was clear in a dream, suddenly makes no sense. No surreal rescues. No easy, magic way out. But you are awake.
With no way to deal with the past, I kept my eyes on the road, off the rear-view mirror and the road-kill behind me.
Einstein was right, time is relative to the observer. When you're looking down the barrel of a gun, time slows down. Your whole life flashes by, heartbreak and scars. Stay with it, and you can live a lifetime in that split second.
This is love. When someone drags you from the wreckage when you have given in, ready to just lie there and die. This is love. When someone, no matter what the cost, shows you there is hope, a choice, that you can put down your gun. This is love. Love hurts.
When entertainment turns into a surreal reflection of your life, you're a lucky man if you can laugh at the joke. Luck and I weren't on speaking terms, or maybe the place was just too damn lame to be funny.
Your past has a way of sneaking up on you. You'll hear broken echoes of it everywhere, like a bad replay. You'll get mad at everyone for reminding you about it, even if it's all in your head.
You come to, amidst the wreckage of your own making. Do you stay there, eyes squeezed shut, afraid to move, hoping to bleed to death? Or do you crawl out, help your loved ones, make sure the fire doesn't spread, try to fix it?
In a nightmare, every choice you make is a wrong one. I would wake up at night, afraid that day was a dream I'd forget.
The world was getting too small for comfort.
Fraternizing with the enemy. I had stepped over the edge. The cartoon moment when the gravity waits for the coyote to realize his mistake before the plunge.
She was dead. The bullet in her head had come to the end of it's slow-motion journey.
I felt the rise of that old familiar feeling. I hated it. I welcomed it.
It was almost morning, waking up from the American Dream. We are willing to suffer, to die for the things we care about. For love, for the right choices, Because of her, I had solved the case. My case. All of it. Who I am. Is it worth it? Saying that it never is would be a lie. Sometimes you get lucky. Sometimes, something good comes out of it. Something you know you wouldn't deserve in a million years. Something that gives you a reason to go on.
I had a dream of my wife. She was dead. But it was all right.
Dilemă
My life has been a tapestry of failed romances and...almost romances.
Which makes me wonder which ones are better.
placido-melancolie
Azi la 08:14 am să mor.
Înecat.
Nu o să mă opun, nu o să încerc să-i rezist.
O să mă cufund în marea de apă,
Până când ultimul sunet şi ultima rază se vor stinge.
Iar acolo,
În mormântul de gradul trei
Al neexistenţei,
Voi aştepta cuminte
Să mă trezesc vindecat.
Epilog
Now, like all my loves, she is mine forever. She has brought me here, to this moment of clarity, where time slows down, and I choose to look back, to see myself.
And in that act of seeing, I am reborn.
Viceversa
A fost ziua mea. Şi contrar "normalităţii" am fost trist de ziua mea. Chestie pe care a simţit-o şi corpul meu care s-a gândit că ar merge bine ca garnitură la tristeţea mea, o răceală zdravănă.
Poate e normal să nu fii în apele tale atunci când schimbi prefixul, nu ştiu, nu-mi aduc aminte ce stare de spirit aveam acum 10 ani de ziua mea. Dar un lucru e cert: normalitatea când vine vorba de zile de naştere este complet stupidă.
Ea spune aşa: ziua ta este prilej de veselie, chef, fericire, beatitudine şi tot spectrul de lucruri frumoase. Că de ziua ta trebuie să-ţi scoţi prietenii în oraş şi să le faci cinste sau să dai chef pe banii tăi, să-ţi inviţi familia şi neamurile la masă şi în general să-i faci pe toţi cei apropiaţi ţie să se simtă bine.
- Bun bun, şi cu mine cum rămâne?
- Păi tu primeşti cadouri.
- Să înţeleg că e un fel de quid pro quo: eu fac cinste, voi săriţi cu cadouri?
Deci de ce trebuie să fiu bucuros de ziua mea?
Pentru că am mai îmbătrânit cu un an? Pentru că îmi dau seama că trece timpul şi eu încă nu ştiu ce vreau să fac cu viaţa mea? Pentru că o să-mi dau seama din nou că oamenilor nu le pasă?
La fel şi cu revelionul, n-am înţeles niciodată de ce chefuieşte lumea 7 zile şi 7 nopţi de revelion. A mai trecut un an prietene!!! Eu aş încerca să dorm continuu 7 zile înainte şi 7 zile după.
Poate într-un univers fără timp, m-aş bucura că e ziua mea.
Ieri am aflat vestea că bunica mea este pe moarte. Iar în momentul ăla, involuntar, am zâmbit. Şi toţi cei prezenţi au rămas tablou.
Când îţi pierzi discernământul, conştiinţa şi mai ales demnitatea...ce rost mai are să trăieşti? Când până şi omul cel mai drag ţi-e acum un străin, iar totul în jurul tău este durere...
Ce capcană teribilă trebuie să fie acum cele câteva kilograme de carne ce-i adăpostesc fiinţa.
Dacă religia în care crede există, atunci o aşteaptă un loc mult mai bun...
Dubios
Tocmai mi-am dat seama de o chestie tare dubioasă: de când viaţa mea este mai liniştită, iar componenta emoţională a sistemului meu este pusă pe "disable", nu mai simt nevoia să scriu. Iar asta dintr-un motiv care-mi scapă.
Nu mă plâng, îmi place versiunea 2.0 a mea, dar vreau să şi scriu.
Deci, trecem la versiunea 2.1...beta.
Iubitelor de altă dată
Mă gândesc din când în când la tine și-mi amintesc totul: mirosul de Thé Vert de pe gâtul tău, gustul de Rambutan, melodia pe care o ascultam când eram departe de tine (Zob și Mara - Cântec de dragoste), compotul de pere, Italia, dealul Lempeș, diminețile cu iz de sandwich-uri calde, și culoarea din inima ta.
Nici pe tine nu te-am uitat, mai am încă o mânușă de cașmir, și chiar dacă a trecut timpul, fularul tot a Angel miroase. Și să știi că în fiecare zi regret că nu am dus "to do" list-ul la capăt împreună. Doamne cât mi-ai lipsit și cât ai știu să mă umpli.
Ceasurile, mirosul de Sabon, expoziția foto...
Tea will always be for two.
Iar tu ești mereu în gândurile mele. Cu ochii, cu părul, cu sânul și cu pielea. Cu gustul de marțipan și mirosul de migdale. Cu desene, cu versuri, cu vise și cu Nichita. Cu Gaudi, cu soarele din Deltă și Dunărea de sub picioare. Cu nopțile fără somn și diminețile fără griji. Cu furia, patima și nebunia. Cu prima, cu ulima și cu cea mai frumoasă fată din vis.
Și da, încă mai am fluturi în stomac când te văd.
Dintr-o altă viață
...ultima duminică din viața mea.
Nimic special,
Treceam pe la tine ca-n fiecare duminică.
Eu eram asudat, iar tu atât de frumoasă.
Era 17.
Când am plecat ploua, ce clișeu obosit.
Dacă aș fi știut mai stăteam...
...și-atunci te întreb
Mai știi?
Cea mai frumoasă zi,
A fost la început când
Nu mă puteai minți...
Never ever ever NEVER! EVER!
Zilele astea îmi decid viitorul, și mă simt de parcă aș fii într-un sediu de-al Loteriei Române completând un bilet la 6 din 49.
Ce să-i faci, dacă nu m-am născut și eu cu o voce de aur, un picior de fotbalist, plămâni de maratonist, mână de pictor, degete de piansit, ș.a.m.d., acum stau și oscilez, și eu, ca tot omu' întreee...dastea...științe economice, limbi, știițe politice, publicitate...
Ba mai mult. Mai nou m-a lovit gândul că umanul e de porc. Cu umanul o să mori de foame, cu umanul (și cele adiacente lui) n-o să ai bani, n-o să fii luat în seamă într-un peisaj apocaliptic, post-apocaliptic, sau orice alt scenariu ce implică calamități naturale, războaie, etc.
Deci mă gândesc acum și la meserii mai...practice/sigure/reale. Așadar adăugăm nehotărârii mele: medicină, inginerie, academia de poliție.
Însă, am căutat în străfundurile sufletului și ale rațiunii mele, și am ajuns la concluzia că sunt umanist și asta nu se va schimba niciodată. Dar niciodată!
Și am acceptat faptul că, în ciuda dorinței mele de a fii capabil să mă descurc în orice situație, fie ea și una extremă, acest "homo universalis", supremul om interdisciplinat, a murit de mult.
Am ostracizat dintotdeauna intenționat toată aria disciplinelor realiste, cu aroganța omului ce știe că-și are asigurată perenitatea prin faptul că excelează în umanism, si, gândind retrospectiv, nu-mi regret decizia.
E drept că recent am început să-mi pun la îndoială atât performanțele ca umanist, cât și ceea ce îmi poate oferii acesta, dar îmi dau seama acum că motivele șovăirilor mele au fost complet nefondate și nejustificate.
Iar faptul că nu am făcut vreodată din note un deziderat școlar, mi-a conferit întotdeauna imboldul spre a mă distinge de marea masă, de a privi cu detașare eforturile, cel mai adesea derizorii, ale celorlalți de a se familiariza cu un domeniu pe care nu au cum să-l înțeleagă.
La nivel strict conceptual, filozofic, metafizic, gnoseologic, ontologic sau orice alt nivel similar, matematica este, în opinia mea zero. Nu înseamnă nimic, nu există.
Toate tentativele de a relaționa esența spirituală a existenței umane de matematică, în oricare din formele-i, nu este nimic mai mult decât o palidă încercare de autosugestie, de defulare, de eliminare a unor frustrări.
Matematica eșuează tocmai pentru că își trădează limita. Pentru că nu se poate apropia de esența culturii, de dimensiunea macro intelectuală, îmi permit să o numesc, a omului. Ea se poate ocupa de aria raționalului, a cognoscibilului proxim și facil, poate ușura existența umană, o poate schimba. Dar nu o va putea revoluționa însă niciodată de maniera “logosului”, a cuvântului.
Umaniști, fiți fericiți, suntem din acest punct de vedere, infailibili, nemuritori, suntem exponenții victoriei pe care lucifericul o repoarta în fiecare secundă asupra teluricului.
Totuși, încheind această analiză, am ajuns la o altă dilemă, și în același timp, o altă concluzie.
Dacă faptul că voi urma o facultate umanistă, cel mai probabil în domeniul științelor politice, este clar. UNDE o voi urma nu este.
Dar concluzia vine imediat: Eu în Brașov nu mai vreau să stau, iar în București nu m-aș duce nici să mă plătești/torturezi, nici să fie ultimul oraș de pe lume! NEVER EVER!
Aici vine o altă concluzie la care am ajuns în seara asta meditând: DA! Într-adevăr cu umanul mori de foame (sau cel puțin îți complici existența). DA, la uman ai șanse mari să nu fii luat în seamă în societate, și clar nu vei avea mulți bani. (Părere generală și pur subiectivă-poți bine merci să mori de foame terminând o facultate la real) Da! În România! DOAR în România. România este într-adevăr țara unde primează întrebarea "Ce știi să faci?". Dar cum mie oricum mi-e scârbă de țara asta, de oamenii ăștia, de stilul ăsta de viață, am să spun, pentru a doua oară, si de data asta pentru totdeauna, "PA ROMÂNIA! PA PA PA!".
Rămâne de văzut unde exact am să merg. UK foarte probabil! Orașul/Universitatea sunt încă în curs de procesare.
De asemenea țin să-i mulțumesc prietenului meu Mihai, care știe mereu să găsească cuvintele potrivite pentru a mă ajuta și a-mi lumina calea.
Despre autentic
Referitor la chestia cu autenticul.
Am avut mai de mult o discuție pe tema asta cu cineva drag, și am ajuns atunci la o concluzie, pe care n-aș vrea să o uit.
De fapt nu este neapărat o concluzie, ci mai mult o întrebare: Nu cumva colecția de lucruri, trăiri, sentimente, idei inautentice din fiecare dintre noi, este unică, și deci autentică?
Așadar autenticul este felul în care fiecare dintre noi combină și interpretează inautenticul.
Știu că ceea ce spun acum se contrazice cu ceea ce-am spus inițial, de aceea trebuie să accentuez faptul că nu este o concluzie ci o întrebare, pe care mi-o pun și la care rămâne să mă mai gândesc.
Frustrare
Sunt tentat să spun că mă aflu în cea mai tristă situație posibilă: Mă pricep la foarte multe lucruri, învăț repede, fizicul și mentalul îmi permit să fac orice, și cu toate astea nu excelez și nu am excelat niciodată în nimic.
Dar îmi dau seama că se poate și mai rău...așa că am să mă rezum la a spune că e trist; și-atât!
Bă da trist rău! Și mă frustrează pe zi ce trece mai mult. Dar ce-i cel mai interesant, e că nu pare să-mi pese foarte mult...din moment ce încă nu m-am apucat nici măcar să caut sau să mă gândesc la ceva în care aș putea să-mi propun să excelez.
Sunt conștient totuși de faptul că numai 1% din oamenii de pe planeta asta au excelat vreodată în ceva...așa și? Mă tăvălesc și eu pe jos în fața magazinului cu dulciuri și zic "Și eu vreaaaaaaau!!!"
Așa că aștept sugestii...sau eventual un segno di Dio.
Acalmie
Vreau să scriu de mult timp, dar nu reușesc.
Este o perioadă proastă. Nu mai am repere. Am scăpat viața din frâu.
Și totuși e liniște.
O liniște care mă sperie. Vreau să scot sunete! Vreau jgomot...sau măcar o muzică în surdină.
Nu, așa nu se mai poate! (îmi zic asta în fiecare seară)
În mintea mea lucrurile sunt clare totuși. Știu foarte bine ce trebuie să fac, de unde să încep, cum să continui, și deși nu știu cum o să termin, știu direcția în care ar trebui să mă îndrept.
Dar când vine vorba de practică, nu pot. Sunt ca o mașină stricată căreia deși i se dau comenzi bune, execută totul prost.
Credeam că am trecut peste perioada asta când aveam 14 ani. Nu atunci e perioada critică? Pe bune, mă simt ca la pubertate. Vai de capul meu! Nu știu cine sunt, ce-i cu mine, de ce mă trezesc dimineața, ce vreau, ce îmi place, pentru ce trăiesc. Nu văd rostul în nimic din ceea ce fac.
Nu văd rostul vieții în general.
Știu!...mă simt ca în fracțiunea aia de secundă în care, pe întuneric, crezând că mai e o treaptă, calci în gol.
Aș vrea să fiu mai hotărât, dar simt că nu pot mai mult. Deci spun: "Hai că poate de mâine o să fie mai bine."
Mulțumesc
Mi-a plăcut foarte mult seara asta.
Am fost într-o ceainărie foarte drăguță, deschisă de curând, unde m-am simțit foarte bine. Atmosfera a fost plăcută (dim light, pink martini, canapele comode, decorațiuni drăguțe), serviciul impecabil (sper să nu fie așa doar în prima lună), ceaiul preparat exact așa cum îmi place mie, oameni politicoși care nu vorbeau în gura mare; la care se adugă și faptul că nu se fumează înauntru...chiar am zis "uite bă că se poate".
De când s-a închis Tee Haus-ul speram la un loc ca ăsta în Brașov. (deși nu este nici pe departe la fel de frumos)
La sfârșitul serii, mergând eu spre mașină, observ că din aripa stânga față se reflecta lumina într-un mod ciudat. Primul lucru la care m-am gândit a fost: "am lovit-o eu cumva fără să-mi dau seama?"..."Nu.".
După care, al doilea instict a fost (deși nu-mi dau seama de ce) să mă uit în parbriz după un bilețel cu un număr de telefon sau ceva, măcar un "scuze".
Bineînțeles că bilețelul magic nu era sub ștergător, iar eu mi-am adus aminte că în stânga mașinii mele când am parcat era un Merțan gri metalizat cu numere de Buzău;
În momentul ălă m-am trezit din visare și mi-am zis "Stai frate că sunt în România!".
Am zâmbit ușor de naivitatea mea și m-am dus frumos acasă!
P.S. Oricine ai fi, îți mulțumesc!
O glumă
Abea aseară am văzut filmul "One Flew Over the Cuckoo's Nest". Spun "abea" pentru că trebuia să-l fi văzut cu muuuult timp înainte.
Filmul este genial! De la distribuție, la poveste, abordare, tehnică, morală, etc. (dar asta este evident, s-a prins și lumea, i-au dat multe multe premii, deci n-am descoperit eu America).
Totuși, nu despre film vreau să vorbesc, el doar m-a ajutat să ajung la concluziile din articolul ăsta, și am considerat că trebuie menționat.
Azi, îmi spune cineva că de-acum înainte își dorește să simtă autentic, să creeze lucruri autentice, să fie autentic...ce să mai: să trăiască autentic!
Buuuuun.
Oameni buni, să ne fie clar: NIMIC din ceea ce am făcut, facem sau vom face noi vreodată pe Pământul ăsta NU este autentic! Nu sunt nihilist, dar din punctul meu de vedere așa stau lucrurile (evit să spun "ăsta este adevărul" pentru că și cu referire la adevăr am să scriu la un moment dat).
TOT ceea ce facem, inclusiv ceea ce "simțim" este influențat într-o măsură mai mare sau mai mică de niște factori externi, și deci nu este autentic.
Nici măcar dorința de autentic nu este autentică.
Din punctul meu de vedere, SINGURUL lucru/sentiment autentic pe care o să-l experimentăm noi vreodată în viața asta este moartea. Nimic altceva!
De fapt, nimic din viața asta nu merită luat în serios, pentru că doar puțin dacă ne uităm în jurul nostru o să ne dăm seama că viața este o glumă proastă, o caterincă, și deci trebuie tratată ca atare!
Misterul nu este viața, ci moartea. MOARTEA!
Aș vrea să mai scriu...mai este mult de spus...
O să revin. Promit!
Reverie
Georgescule, când ea a plecat, pe moaca ta au apărut urme de noroi.
Foarte greu de șters.
Atât de greu de șters încât durerea și amărăciunea ta au devenit internaționale.
180
Viața mea s-a schimbat la 180 de grade în ultima lună!
Și mă întreb oare cum e posibil? Până acuma nu eram tot eu? Nu eram același om?
Dar cel mai interesant este că schimbarea asta atât de radicală mă face să-mi doresc să mă schimb și mai mult. Și uite așa ajung la adevărata întrebare: Dorința asta extremă de schimbare nu înseamnă cumva că sunt foarte nemulțumit de propria persoană? Atât de nemulțumit încât să-mi doresc să mă schimb la 360 de grade?
Cum e posibil ca un om să trăiască liniștit fiind atât de nemulțumit de el însuși? Nu este conștient de propria-i nemulțumire? Sau poate nu mai privește nemulțumirea ca pe-o nemulțumire. E mulțumit de nemulțumirea lui. Nu reușesc să înțeleg...
Îmi dau seama că în toată perioada asta în care nu mi-am dat seama că sunt foarte nemulțumit de mine, am petrecut mult timp fiind nemulțumit de alții.
Deci...am pierdut prea mult timp fiind nemulțumit de alte lucruri, astfel încât am uitat sau nu am mai avut timp să văd și nemulțumirile din interiorul meu.
Sau poate mi-am dat seama cât de nemulțumit sunt de mine și tocmai deaia am încercat să ma refugiez în nemulțumirile altora...
Nu știu dacă vreau sa-mi răspund la întrebările astea acum...dar un lucru e sigur: Văd!
Ciudat
Dezamăgirea este un sentiment foarte ciudat...Mai ales atunci când este provocat de către cineva care în mintea ta nu ar fi putut să te dezamăgească niciodată.
Te face să îți pui la îndoială raționamentul. Raționament bazat pe niște principii, principii formate în urma unor experiențe, lecturi, sentimente. Toate astea dobândite în timp...trăind...ființând!
Practic întreaga existență devine un mare semn de întrebare: De ce? Unde am greșit? Ce am omis?
Începi să-ți diseci faptele și gândurile în căutarea momentului în care s-a strecurat eroarea; în care ai văzut lucrurile altfel decât erau ele de fapt în realitate, dând astfel naștere unor deducții false. Și nu găsești nici un răspuns...
Pentru că în momentul ăla, gărzile ce trebuiau să se ocupe de păstrarea integrității rațiunii erau adormite; adormite de farmecele sufletului ce promitea să-ți ofere luna și stelele.
Și visezi! O visare trăită...O visare de zi cu zi. Și visezi...speri...simți...
Nu am fost nicioată conștient de momentul în care visarea începea să alunece spre coșmar, și poate din cauza asta nu am reușit până acum să evit momentul, sau măcar să mă pregătesc pentru el; dar mi-am dat seama că într-un coșmare fiecare decizie pe care o iei este una greșită.
Și totuși ești treaz.
Iar când te trezești dintr-un coșmar totul în jurul tău este neclar. Obiectele au forme și culori diferite, spațiul și timpul sunt imposibil de determinat iar mintea nu reușește să își focalizeze energia într-o singură direcție.
De fapt, cel mai rău este că atunci când te trezești, tot ce în vis părea atât de real, acum nu mai are nici un sens...
Dor de ducă...
Așa îmi vine să plec! Indiferent unde, numai să plec! De preferat cât mai departe și pentru cât mai mult timp!
E foarte ciudat cum în momentul în care se termină un capitol din viața ta, primul lucru la care te duce mintea este o călătorie. Poate este felul în care se manifestă dorința omului de schimbare...de nou. Avem nevoie de ceva extrem pentru a trece peste o dezamăgire...nu este de ajuns să faci curat în casă, să-ți schimbi background-ul sau să îți ocupi timpul cu tâmpenii pe care ți le-ai reprimat până atunci. Pentru că orice ai face, ești tot acolo! Te învârți în aceeași realitate! Faci aceleași lucruri, vezi aceleași fețe și ai aceleași responsabilități...TREBUIE să pleci!
Da, asta trebuie să fie, deaia ne cheamă drumul...
Motivație
Vine o vreme când prin cap îți trec tot felul de gânduri sau ai cine știe ce porniri sau idei pe care ai vrea (inconștient de cele mai multe ori) să le păstrezi cumva, să le pui pe o casetă și să le retrăiești la un moment dat ca pe-un film.
Să te îmbărbăteze gândurile bune când ești trist.
Să te amuze patima pe care ai pus-o în tot felul de mărunțișuri.
Să faci haz de necaz sau să te feliciți pentru o anumită decizie sau idee.
Ei uite asta vreau eu să fac acuma! Vreau să scriu! Să scriu tot ce-mi trece prin cap, tot ce mă frustrează, tot ce mă face fericit/trist, tot ce mi-aș dori, ce urăsc și ce iubesc din tot sufletul!
Într-adevăr, citeam pe un blog drăguț (http://magdasicuvintele.blogspot.com), "Gândul nerostit, gând pierdut!"...
Subscribe to:
Posts (Atom)