Acalmie

Vreau să scriu de mult timp, dar nu reușesc.
Este o perioadă proastă. Nu mai am repere. Am scăpat viața din frâu.
Și totuși e liniște.
O liniște care mă sperie. Vreau să scot sunete! Vreau jgomot...sau măcar o muzică în surdină.
Nu, așa nu se mai poate! (îmi zic asta în fiecare seară)
În mintea mea lucrurile sunt clare totuși. Știu foarte bine ce trebuie să fac, de unde să încep, cum să continui, și deși nu știu cum o să termin, știu direcția în care ar trebui să mă îndrept.
Dar când vine vorba de practică, nu pot. Sunt ca o mașină stricată căreia deși i se dau comenzi bune, execută totul prost.
Credeam că am trecut peste perioada asta când aveam 14 ani. Nu atunci e perioada critică? Pe bune, mă simt ca la pubertate. Vai de capul meu! Nu știu cine sunt, ce-i cu mine, de ce mă trezesc dimineața, ce vreau, ce îmi place, pentru ce trăiesc. Nu văd rostul în nimic din ceea ce fac.
Nu văd rostul vieții în general.
Știu!...mă simt ca în fracțiunea aia de secundă în care, pe întuneric, crezând că mai e o treaptă, calci în gol.

Aș vrea să fiu mai hotărât, dar simt că nu pot mai mult. Deci spun: "Hai că poate de mâine o să fie mai bine."