Zilele astea îmi decid viitorul, și mă simt de parcă aș fii într-un sediu de-al Loteriei Române completând un bilet la 6 din 49.
Ce să-i faci, dacă nu m-am născut și eu cu o voce de aur, un picior de fotbalist, plămâni de maratonist, mână de pictor, degete de piansit, ș.a.m.d., acum stau și oscilez, și eu, ca tot omu' întreee...dastea...științe economice, limbi, știițe politice, publicitate...
Ba mai mult. Mai nou m-a lovit gândul că umanul e de porc. Cu umanul o să mori de foame, cu umanul (și cele adiacente lui) n-o să ai bani, n-o să fii luat în seamă într-un peisaj apocaliptic, post-apocaliptic, sau orice alt scenariu ce implică calamități naturale, războaie, etc.
Deci mă gândesc acum și la meserii mai...practice/sigure/reale. Așadar adăugăm nehotărârii mele: medicină, inginerie, academia de poliție.
Însă, am căutat în străfundurile sufletului și ale rațiunii mele, și am ajuns la concluzia că sunt umanist și asta nu se va schimba niciodată. Dar niciodată!
Și am acceptat faptul că, în ciuda dorinței mele de a fii capabil să mă descurc în orice situație, fie ea și una extremă, acest "homo universalis", supremul om interdisciplinat, a murit de mult.
Am ostracizat dintotdeauna intenționat toată aria disciplinelor realiste, cu aroganța omului ce știe că-și are asigurată perenitatea prin faptul că excelează în umanism, si, gândind retrospectiv, nu-mi regret decizia.
E drept că recent am început să-mi pun la îndoială atât performanțele ca umanist, cât și ceea ce îmi poate oferii acesta, dar îmi dau seama acum că motivele șovăirilor mele au fost complet nefondate și nejustificate.
Iar faptul că nu am făcut vreodată din note un deziderat școlar, mi-a conferit întotdeauna imboldul spre a mă distinge de marea masă, de a privi cu detașare eforturile, cel mai adesea derizorii, ale celorlalți de a se familiariza cu un domeniu pe care nu au cum să-l înțeleagă.
La nivel strict conceptual, filozofic, metafizic, gnoseologic, ontologic sau orice alt nivel similar, matematica este, în opinia mea zero. Nu înseamnă nimic, nu există.
Toate tentativele de a relaționa esența spirituală a existenței umane de matematică, în oricare din formele-i, nu este nimic mai mult decât o palidă încercare de autosugestie, de defulare, de eliminare a unor frustrări.
Matematica eșuează tocmai pentru că își trădează limita. Pentru că nu se poate apropia de esența culturii, de dimensiunea macro intelectuală, îmi permit să o numesc, a omului. Ea se poate ocupa de aria raționalului, a cognoscibilului proxim și facil, poate ușura existența umană, o poate schimba. Dar nu o va putea revoluționa însă niciodată de maniera “logosului”, a cuvântului.
Umaniști, fiți fericiți, suntem din acest punct de vedere, infailibili, nemuritori, suntem exponenții victoriei pe care lucifericul o repoarta în fiecare secundă asupra teluricului.
Totuși, încheind această analiză, am ajuns la o altă dilemă, și în același timp, o altă concluzie.
Dacă faptul că voi urma o facultate umanistă, cel mai probabil în domeniul științelor politice, este clar. UNDE o voi urma nu este.
Dar concluzia vine imediat: Eu în Brașov nu mai vreau să stau, iar în București nu m-aș duce nici să mă plătești/torturezi, nici să fie ultimul oraș de pe lume! NEVER EVER!
Aici vine o altă concluzie la care am ajuns în seara asta meditând: DA! Într-adevăr cu umanul mori de foame (sau cel puțin îți complici existența). DA, la uman ai șanse mari să nu fii luat în seamă în societate, și clar nu vei avea mulți bani. (Părere generală și pur subiectivă-poți bine merci să mori de foame terminând o facultate la real) Da! În România! DOAR în România. România este într-adevăr țara unde primează întrebarea "Ce știi să faci?". Dar cum mie oricum mi-e scârbă de țara asta, de oamenii ăștia, de stilul ăsta de viață, am să spun, pentru a doua oară, si de data asta pentru totdeauna, "PA ROMÂNIA! PA PA PA!".
Rămâne de văzut unde exact am să merg. UK foarte probabil! Orașul/Universitatea sunt încă în curs de procesare.
De asemenea țin să-i mulțumesc prietenului meu Mihai, care știe mereu să găsească cuvintele potrivite pentru a mă ajuta și a-mi lumina calea.
Never ever ever NEVER! EVER!
Despre autentic
Referitor la chestia cu autenticul.
Am avut mai de mult o discuție pe tema asta cu cineva drag, și am ajuns atunci la o concluzie, pe care n-aș vrea să o uit.
De fapt nu este neapărat o concluzie, ci mai mult o întrebare: Nu cumva colecția de lucruri, trăiri, sentimente, idei inautentice din fiecare dintre noi, este unică, și deci autentică?
Așadar autenticul este felul în care fiecare dintre noi combină și interpretează inautenticul.
Știu că ceea ce spun acum se contrazice cu ceea ce-am spus inițial, de aceea trebuie să accentuez faptul că nu este o concluzie ci o întrebare, pe care mi-o pun și la care rămâne să mă mai gândesc.
Frustrare
Sunt tentat să spun că mă aflu în cea mai tristă situație posibilă: Mă pricep la foarte multe lucruri, învăț repede, fizicul și mentalul îmi permit să fac orice, și cu toate astea nu excelez și nu am excelat niciodată în nimic.
Dar îmi dau seama că se poate și mai rău...așa că am să mă rezum la a spune că e trist; și-atât!
Bă da trist rău! Și mă frustrează pe zi ce trece mai mult. Dar ce-i cel mai interesant, e că nu pare să-mi pese foarte mult...din moment ce încă nu m-am apucat nici măcar să caut sau să mă gândesc la ceva în care aș putea să-mi propun să excelez.
Sunt conștient totuși de faptul că numai 1% din oamenii de pe planeta asta au excelat vreodată în ceva...așa și? Mă tăvălesc și eu pe jos în fața magazinului cu dulciuri și zic "Și eu vreaaaaaaau!!!"
Așa că aștept sugestii...sau eventual un segno di Dio.